This entry was posted on giovedì, Dicembre 17th, 2015 at 10:06 pm and is filed under Senza categoria. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. Both comments and pings are currently closed.
Quannu nascivu iu, la sfurtunata, u addu si zittiu dda matinata. li scecchi c’arragghiavanu, me matri chi chiancia: “Purtativilla fora… purtativilla via! Sta figghia a parturivu cuntannu li dulura e l’ura un mi paria ca la jttava fora! Un figghiu avia pirdutu, nautra già l’avia: chi ci vinisti a fari, pi cunsumari a mia?” Un chiantu si livò comu a vuliri diri: “Chi curpa tegnu iu si mi mittisti o munnu, cu ti l’addumannò i soffriri stu ‘nfernu? I lacrimi… i pinseri… a morti pi finiri! Si mi lassavi ‘n paci cu mi l’avia a cuntari?” Megghiu un canusciri mai u suli ca virillu ogni ghiornu offuscatu ri duluri… La virità è una: mittiti figghi o munnu e poi… iti circannu la scorcia e la pitrudda pi nun chiancirivi stu dannu. Pinsati a sti ‘nnuccenti, ca senza curpa e amuri tampasianu ‘nta terra priannu lu Signuri. Idda mi misi o munnu e tu mi ccià livari, unn’aiu chiù a forza i chianciri… e mancu ri campari!©Monica Cannatella-Le parole della mia terra-
Dicembre 17th, 2015