Quannu nascivu iu, la sfurtunata, u addu si zittiu dda matinata. li scecchi c’arragghiavanu, me matri chi chiancia: “Purtativilla fora… purtativilla via! Sta figghia a parturivu cuntannu li dulura e l’ura un mi paria ca la jttava fora! Un figghiu avia pirdutu, nautra già l’avia: chi ci vinisti a fari, pi cunsumari a mia?” Un chiantu si livò comu a vuliri diri: “Chi curpa tegnu iu si mi mittisti o munnu, cu ti l’addumannò i soffriri stu ‘nfernu? I lacrimi… i pinseri… a morti pi finiri! Si mi lassavi ‘n paci cu mi l’avia a cuntari?” Megghiu un canusciri mai u suli ca virillu ogni ghiornu offuscatu ri duluri… La virità è una: mittiti figghi o munnu e poi… iti circannu la scorcia e la pitrudda pi nun chiancirivi stu dannu. Pinsati a sti ‘nnuccenti, ca senza curpa e amuri tampasianu ‘nta terra priannu lu Signuri. Idda mi misi o munnu e tu mi ccià livari, unn’aiu chiù a forza i chianciri… e mancu ri campari!©Monica Cannatella-Le parole della mia terra-

Dicembre 17th, 2015

images (2)

Be Sociable, Share!

Comments are closed.